De cele mai multe ori, viata ne obliga sa devenim puternici. Din toate punctele de vedere. De multe ori, fara voia noastra, aceasta ne invata lectii, unele placute, altele mai putin placute, care ne imping sa facem schimbari pe partea de dezvoltare personala, astfel incat sa ne intareasca si mai mult caracterul. Chiar daca suna putin dur, realitatea asta este, dar situatia nu este atat de rea pe cat suna, daca alegem sa privim imaginea de ansamblu. De ce? In primul rand, pentru ca fiecare experienta de viata si modul in care reactionam la acestea, fie bune sau rele, ne construiesc pe noi ca oameni, ca si caractere sau personalitate.Viata este furnizorul tau de experiente, este si al meu si, in fond, al tuturor. Asa merg lucrurile, de cand lumea. Si asa vor continua sa mearga, pana la sfarsitul veacurilor (pentru ca acesta este ciclul natural al vietii, toti ne nastem, crestem, traim si apoi parasim aceasta lume, pe care noi o numim lume fizica). Sunt multe lucruri pe care le mai am de invatat de la viata, dar consider ca am deja un bagaj de experienta, pe care merita sa il impartasesc si cu altii. Pentru ca fiecare experienta este o lectie de viata (sau ceva ce eu numesc experienta in stare bruta).

Astazi, vreau sa va povestesc o experienta personala de viata, care pe mine m-a marcat destul de mult la momentul respectiv, dar care, in acelasi timp, m-a facut persoana puternica, precauta si pozitiva care sunt astazi. Pozitiva in sensul ca vad si vreau mereu sa vad partea plina a paharului, pentru ca viata oricum este scurta, deci trebuie sa ne bucuram de lucrurile frumoase pe care ni le ofera. Asadar, sa incepem cu inceputul. Povestea mea poate fi povestea ta, poate te regasesti in ea, de aceea, daca aceste randuri te vor ajuta sa vezi partea mai pozitiva a lucrurilor, la final, atunci pot spune ca ma bucur mult! Cand aveam in jur de 15 ani, eu si familia mea (mama, tata si fratele mai mic), am fost implicati intr-un accident rutier (cand s-a intamplat pierderea controlului autovehiculului, care ne-a proiectat in afara carosabilului, direct intr-un pom). Nu mai conteaza in ce circumstante s-a produs, ci faptul ca nu au fost alte victime (din fericire). In afara de noi. Fiecare, in parte, a avut de suferit in urma impactului. Fratele meu a scapat doar cu cateva vanatai usoare, iar eu doar cu o mana lovita (lucru care a necesitat doar comprese cu apa rece, pentru ameliorarea durerilor musculare).

Mama a avut doar leziuni deschise la nivelul capului, care au necesitat cateva copci. In schimb, tata a fost cel mai grav afectat: desi nu avea leziuni exterioare vizibile, in urma impactului, dupa ce toti am iesit din masina distrusa pe picioarele noastre, i s-a facut brusc rau. A inceput atunci o cursa contra cronometru, timp in care asteptam ambulanta sa soseasca (care venea din oras, de la o distanta de 20 de km), timp in care tatal meu spunea ca incepe sa respire din ce in ce mai greu. La scurt timp ne-am anuntat si bunicii. In scurt timp, chiar inainte de sosirea ambulantei, bunicul meu (care, in prezent, din pacate nu mai este printre noi) a ajuns primul cu masina la fata locului. Din fericire, ambulanta a sosit si ea rapid. In acest timp, alti oameni cu suflet au oprit sa ne ajute, pana cand politia si-a facut aparitia. In acest timp, am vazut cum tata este pus pe targa si suit in ambulanta, care a plecat prima spre spital. Eu si fratele meu am plecat cu bunicul, cu masina.

In acel moment, inima mea, desi inca eram copila, a inteles cat de fragila este viata si faptul ca ea atarna, la propriu, de un fir de ata. Din fericire, medicii au intervenit foarte rapid la momentul respectiv: ai mei au ajuns la spital in timp util, timp in care li s-a acordat primul ajutor necesar. Lucrurile s-au stabilizat, dar tata a fost nevoit sa stea internat in spital cel putin o luna de zile. M-am rugat pentru sanatate, atat pentru mine cat si pentru cei dragi, pentru ca am inteles ca aceasta este cea mai importanta. Daca ai sanatate, usor le poti face pe toate. Ne-am recuperat toti, si multi ani de zile ne-am bucurat de compania fiecaruia, in aceiasi. Dar trecerea anilor mi-a rapit, intre timp, alte persoane dragi: atat bunicul, care a sosit la locul accidentului in cel mai scurt timp, cat si cei doi bunici de la tara. In prezent, locuiesc inca cu parintii, dar intr-o formula mai mica: eu, fratele, mama, tata si bunica din partea lui. Aceste experiente, dureroase pentru suflet de altfel, mi-au intarit caracterul si m-au facut sa inteleg ca trebuie sa fim mai buni, sa vedem mereu partea plina a paharului, pentru timpul care ne este acordat pe acest pamant. Pentru ca nu stim cand sau cum vom pleca de aici. Ideea este ca trebuie sa fim puternici pentru noi si pentru cei care ne raman alaturi.

Fiti mereu pozitivi, nu tineti ranchiuna, iertati mult, incercati multe experiente dezvoltare personala, pentru ca viata inseamna amintiri traite pe propria piele, dar faceti acest lucru tot in mod cumpatat. La momentul acela, al accidentului de masina (primul si singurul in care am fost implicata, de altfel) mi-am jurat ca eu nu ma voi urca la volanul unei masini, pentru ca mi se facuse frica. Ajunsese sa imi fie frica sa fiu si pasagera intr-o masina. Dar, in prezent, detin permis de conducere si mi-am si achizitionat propria masina pe cont propriu, pentru ca stiu ca in ziua de azi masina nu mai e un moft, ci o necesitate. Nu prea o conduc, ce-i drept, din cauza ca traficul din orasul in care locuiesc este sub orice critica, fiind deja suprasaturat. Dar la drumuri mai lungi, in afara orasului, ma mai incumet din cand in cand, ‘’trasa’’ putin de urechi de prietenul meu, care ma incurajeaza si ma sprijina in orice si ma indeamna sa imi depasesc orice frica, dar nu pe cont propriu, ci cu el alaturi.